Ceva se schimba la un om dupa miezul noptii. Nu la toata lumea, si nu in fiecare noapte, dar suficient de des cat sa aiba un nume in majoritatea limbilor - ora aceea in care apararile obisnuite par sa se subtieze si iese la suprafata un adevar care ar fi ramas ingropat la pranz. Oamenii marturisesc la ora doua noaptea lucruri pe care nu le-ar aduce niciodata in discutie la o cafea. Regrete vechi. Sentimente pe care le-au tot gestionat de luni de zile. O propozitie despre cineva caruia ii duc dorul, pe care au tot repetat-o fara sa vrea sa o trimita undeva.
O parte se explica prin simpla epuizare. A tine o versiune a ta laolalta pentru ceilalti costa energie, si pana la finalul zilei, cand cea mai mare parte s-a consumat, ramane mai putina putere sa mai stea de garda sinele mai atent. Dar epuizarea singura nu explica forma exacta a ceea ce iese. Nu e ca oamenii obositi spun lucruri la intamplare. E ca spun lucrul adevarat pe care il editasera in liniste toata ziua.
Ora fara martori
Lumina zilei vine cu un public, chiar si atunci cand nimeni nu se uita. Sunt lucruri de facut, oameni care ar putea suna, o versiune a zilei care mai are de trecut si trebuie sa mearga rezonabil de bine. Noaptea tarziu, publicul acela dispare. Nimeni nu mai asteapta nimic altceva de la tine pana dimineata, ceea ce inseamna ca, pentru cateva ore, nu mai ai pentru cine sa joci un rol. Sinele care apare la ora doua noaptea nu e mai sincer pentru ca ar fi mai stricat. E mai sincer pentru ca, in sfarsit, e singur.
Probabil de aici se scriu atatea scrisori la ora aceea, care nu sunt trimise niciodata. Ceva in liniste face propozitia adevarata mai usor de gasit, dar aceeasi liniste o face sa para prea mare ca sa i-o dai cuiva care va mai fi acolo si dimineata. Un mesaj trimis la ora doua noaptea poarta un fel de dovada pe care sinele de peste zi n-ar vrea sa o lase in scris. Asa ca ramane la ciorne, sau e scris catre nimeni anume, ceea ce e uneori exact ce ii trebuia - nu un public, ci doar o ora suficient de sincera cat sa asculte.