Exista un anumit tip de gand care nu cere sa fie rostit. Doar sta, in liniste, uneori ani de zile - un lucru pe care aveai de gand sa i-l spui cuiva, o scuza pe care n-ai mai apucat sa o faci, o forma de recunostinta prea mare pentru o conversatie obisnuita. Il porti asa cum porti o piatra intr-un buzunar de haina: aproape uitat, simtit din cand in cand, niciodata aruncat de tot.
Ce e ciudat e cat de mult cantaresc aceste scrisori nescrise, avand in vedere ca nimeni altcineva nu stie ca exista. Nu asteapta raspunsul nimanui. Nici macar nu sunt, tehnic, obligatii - nimeni nu ti-a cerut sa le scrii, si nimeni nu verifica daca ai facut-o. Si totusi ceva in noi tine o socoteala a lucrurilor pe care intentionam sa le spunem si n-am facut-o, ca si cum a lasa un gand neformat ar fi, in sine, o mica datorie personala.
Ce se schimba in momentul in care il scrii
Exista o diferenta intre a gandi ceva si a-l pune in propozitii. Un gand din capul tau poate ramane vag la nesfarsit - un sentiment general ca ii datorezi cuiva o scuza, fara sa fie nevoie sa decizi vreodata exact pentru ce te scuzi. In momentul in care incerci sa-l scrii, vagul acela se prabuseste. Trebuie sa alegi cuvinte, ceea ce inseamna ca trebuie sa alegi ce s-a intamplat cu adevarat, ce simti cu adevarat, ce esti dispus cu adevarat sa recunosti.
Probabil de aici vine faptul ca atatia oameni poarta o scrisoare ani de zile fara sa o scrie, iar apoi, cand in sfarsit se aseaza si o fac, se simt ciudat de usurati - chiar daca scrisoarea nu e trimisa niciodata, chiar daca persoana careia ii era adresata n-o va citi niciodata. Usurarea nu vine din trimitere. Vine din numire. Un sentiment caruia i s-au dat cuvinte exacte nu mai trebuie purtat la fel. Are acum o forma. Poate fi lasat jos, impaturit, pus intr-un sertar, uitat cum trebuie, in loc de pe jumatate uitat.
Credem ca merita sa tinem minte asta ori de cate ori o scrisoare pare prea tarzie, prea mica, sau prea inutila ca sa fie scrisa. Scrisul rareori a fost cu adevarat pentru destinatar. A fost pentru partea din tine care avea nevoie ca gandul sa nu mai fie fara forma - sa devina, in sfarsit, ceva ce ai spus, chiar daca doar tie insuti.